miercuri, 21 decembrie 1983

Război în stele

Printr-un gând al răzvrătirii
Fac, în fapte, pe nebunul
Şi-n speranţa amintirii
Pun la socoteală tunul.
Din credinţa zbuciumată,
A rămas doar fum de viaţă,
Şi, la fel ca altădată
Mă mai prinde noaptea-n ceaţă.

Rîd cu-n soi de disperare,
Plîng cu preoţii în strană,
Şi cu un cuţit de sare
Rup condiţia umană.
Dar, precum mă ştie viaţa,
Cu-l meu nume ca prenume,
Pun pe fugă dimineaţa
Să pot fi sedus de glume.

Prin condiţia-mi de vifor
Măsluiesc război de stele,
Că, prin toate cîte fi-vor,
Am s-ajung şi eu la ele.
Mă mai ceartă pana-mi slugă
Să iau drumul spre trecuturi,
Dar opun cu glas de rugă
Clandestinul din rebuturi.

Şterg o lacrimă ştrengară
Cu o vorbă apăsată,
Tot dînd lacrimii de ceară
Rost de clipă luminată.
Mă trădează şoapta sorţii
Prin credinţa-mi muritoare,
Că nu sunt un sclav al morţii
Temător de-al zilei soare.

marți, 13 decembrie 1983

Numărătoare

Şi iarăşi încep... Număr anii...
Trecutul, mi-l număr pe frunte,
Preoţii îmi cîntă litanii,
Să pot să mai uit amănunte.

Fur clipe din clipa de viaţă,
Şi număr mă simt că sunt eu,
Şi chiar cînd conturu-i în ceaţă
Să uit mi se pare prea greu.

Din toate ce-au fost şi-or să fie,
Puţine-mi vor fi ca avere,
Ştiu însă că dată-mi e mie
Credinţa ca semn de putere.

Dar totuşi, eu număr nimicul
Ce-mi pune, pe frunte, însemn,
Mă apăr şi-mi sînt inamicul,
La luptă mereu mă îndemn.

Mă lupt cu privirea prea dură,
Mă lupt cu mai tot ce urmează,
Arsura-mi pansez cu căldură,
Cînd gerul trăirea-mi vînează.

Şi totuşi un gînd mă mai ştie,
Eu însă nici anii nu-mi ştiu,
Un fulger privirea-mi mîngîie
Cînd spun că deja-prea tîrziu.

vineri, 2 decembrie 1983

Repetabila credinţă

Găsesc mereu enigme,
pe drumul disperării
Şi-n scîrţîtul porţii,
menirea dezbinării,
O noaptea fără margini
când ziua-i nourată
Şi liziera clipei
pe bolta înstelată.

O sacră desfrânare!
Desfrîul e culoarea
Şi cu nuanţă sfîntă
cînd nulă e valoarea,
Sînt marginea chemării
şi-mi mărginesc trăirea,
Dînd şanse amintirii
de-a-mi reproșa iubirea.

Mă plîng în somn că-i iarnă
şi viscolul mă poartă,
Prin ceruri de adâncuri,
dar eu tot cred în soartă,
Se zguduie pămîntul
cînd zbor ca o săgeată
Şi raspîndesc tumultul
cu vocea mea înceată.

Cerşesc cu mîna ruptă
şi vocea mea se strînge,
Şi răni îmi dau speranţa
că simt ce mă înfrînge,
Iar mîna mea vrea sînge
şi sîngele iubire
Ca să-nfăşor cu stele
a sceptrelor unire.

Prin adormirea serii
aştept, din cer, povaţa
Şi mă tot chem în taină
rănindu-mă cu viaţa,
Am nemurirea-n moarte
şi moartea-mi stă pe buze
Şi răzvrătirea nopţii
prin mine-şi cere scuze.

Am nopţile mai scurte
şi nopţi de nedormire,
Dar îmi păstrez speranţa
în clipa de trăire,
Şi fără gînd, o şoaptă,
o viaţă-mi răzvrăteşte
Într-un final tot fapta
e cea care-o-ntregeşte.

joi, 15 septembrie 1983

Poet

Dintre stelele din noapte
Multe stau gata să-ngheţe...
Ca şi fructele necoapte,
Vor trăi doar bătrîneţe.
Cîte-o stea neîmpăcată
Cu o soartă de atom,
Poarta vieţii o tot cată
Şi se întrupează-n om.

Coborînd din nemurire
Cu al viselor mister,
Ştie, ca din amintire
Cum se vede totu-n Cer.
Prin cuvîntul dă semn şi veste
Că destule rele sînt,
Şi că nu-i doar o poveste
Viaţa, darul cel mai sfînt.

Crezul său e o-nzidire
În normalul omenesc,
Punînd preţ pe împlinire
Şi pe sensul ei firesc.
Sclav mereu vremelniciei
Rînduite prin cuvînt,
Dă motive bucuriei
De-a se vrea ţel de avînt.

Şi dă sensuri divergente,
Unei simple întrebări,
Ca-n ecou, grave accente,
Să învie vechi chemări.
Din lumină face noapte
Şi din noapte face soare,
Iar din unda tristei şoapte,
Rost de vieţi nemuritoare.

joi, 7 iulie 1983

Întrupare în cuvînt

Resimţitor a tot ce se întîmplă
În stele, nori de foc şi-n depărtări,
Arăt, tăcut, cu degetul spre tîmplă
Şi spun că totu-i rod de întîmplări.

Strîngînd în palmă fruntea-nfierbîntată,
Simt un miros de lacrimi şi de flori,
Şi că strivirea visului pe roată
Va fi firescă-n dimineaţa-n zori.

Doar pentru a se spune, se spun multe,
Privirile-mi doar ceaţă mai găsesc,
Nici de speranţe nu mai vor s-asculte
Voind ca-n veci, de-acum să odihnesc.

Cînd fruntea mea senină şi-nrobită
Va căuta mereu înaltul cer,
Găsi-va şi acolo o ispită
Învăluită-n taine şi mister.

Un gest firav de lacrimă ascunsă,
Un pumn de bolovani şi nişte flori
Vor fi însemn de taină nepătrunsă
De cei ce pun luminilor culori.

Iar cînd va pune lumea peste toate
Stindard de foc şi nori de rădăcini,
Ieşi-vor multe din anonimitate
Găsind neîmplinirii false vini.

Pierdut fiind, prin nu ştiu ce arhivă,
Mă voi trezi, găsit întîmplător,
Ca să spun iar că lumea-i în derivă,
Şi timpul trece-n mod revoltător.

Acel pămînt ce-n veci îmi va fi casă
Va fi stingher la fel cum eu am fost,
Dar nici măcar atît nu îmi mai pasă,
Îmi pasă doar să dau simţirii rost.

Priviţi acum un trup de cruce vie
Şi ochii mei ce lacrimi, doar, privesc,
Ce lasă neştiutul să se ştie
Şi cît de greu îmi e să nemuresc.

Dar cînd va fi, aşa cum spun, să fie
Îl veţi uita uşor pe cel ce sînt...
V-am dăruit o clipă bucurie
Ca mai apoi să fiu şi eu cuvînt.